Dolomita Jemke
analize la minut - o moarte suspecta

Privind natura primavaratica a primaverii începute cu fast si verdeata anul asta, e imposibil sa nu remarci banutii aparuti peste tot locul, bondareii care zumzaie voios ca la petrecere si trifoii matasosi ce se prefac în spuma îndata ce pune gura pe ei câte-o bivolita mai zglobie. Iar în stânga-jos, sub o bucata de ziar vechi, vei recunoaste imediat cadavrul lui Jemke Dolomita zis Clotanu', nemiscat de-o saptamâna. Om serios la viata lui, Folomita apare oarecum contrastant în acest peisaj idilic deoarece, printr-un sir de împrejurari, a ajuns într-un loc nepotrivit chiar la momentul când autorul se pregatea sa descrie aceasta senina atmosfera de primavara primavaratica. Iesind astfel din comun, contrastând cu ceea ce evident dorea autorul sa scrie, penetrând prin profunzimea aparitiei sale platitudinea zglobificarii naturii, depasind bunaoara ca grad de interes imaginea unor bobocei jucându-se cu mieluseii condusi la pascut de ciobanasul-fluieras, Dolomita Jemke se dovedeste un autentic personaj principal, demn de titlul de mai sus.

Mic, gras si îndesat, chircit sub soarele blând de Aprilie, cadavrul puturos trezeste în mintile noastre o întrebare: ce soarta apriga l-a adus acolo, ce straniu concurs de împrejurari a dus la descoperirea sa si ce urmari a avut acest lucru?

O nu, opera asta nu-si propune exhaustificarea lui Dolomita Jemke, care-acuma, le drept vorbind, nu-i decât un personaj de colt stânga-jos, acolo. Dar întrucât niste întrebari au fost puse, apai musai este sa si raspundem la ele.

Astfel, Clotanu' - cum îi spuneau cu vrednicie colegii lui - venea de la servici în seara zilei de 12 Aprilie a.c. "O zi de munca plina" îsi spunea Jemke. În ziua aia facusera la servici un suport pentru sticle cu fatada în forma de raft de scule. Miuta, un maistru-lacatus inteligent, suda o cheie interstelara de 11-13 la un surub, apoi suda surubul de un zavor. Rasucind interstelara le stânga (sau la dreapta, dupa gust), oamenii si toti muncitorii din Atelier puteau deschide usa si savura bauturile aduse de-acasa si camuflate acolo, fara sa se prinda inginerii. De fapt, nu numai muncitorii din Atelier puteau sa beie astfel fara stirea sefului, ci chiar si toata sectia, ba chiar si orisicine, inclusiv tu, cititorule. Asta însa, teoretic, pentru ca practic, numai câtiva initiati stiau de cutia magica: Jemke, Miuta si alti patru colegi din Atelier.

Într-adevar, o zi fructuasa.

Miuta avea acasa nevasta si trei copii. Marian Ciscâlca nu putea sa beie mai mult de 3-4 pahare ca cadea lat în bot. Ramânea Bebe, Zombica Nebunu', Ptruputrucea si Dolomita însusi case sa se foloseasca "la capacitate" de seif. Si ca sa cinsteasca evenimentul cum trâbe, îl trimisera pe Ptruptrucea (care el era cel mai bleg) pana-n oras, dupa niste rachiu alb si niste Ciucas.

Ptruptrucea se dovedi însa mai putin bleg decât crezusera oamenii din Atelier: în loc sa vina cu opt sticle, veni dupa trei ore, numai cu patru. Pe fata lui senina scria "BETIE". Buzele umede stateau largite într-un zâmbet tâmp si satisfacut.

"Baa!" spuse Bebe încruntat.
"Maa!" spuse Zombi, de-a dreptu' nervos.
Iar Clotanu spuse: "Maa... unde-i berea s-o sticla de rachiu!"

Dar asta-i alta poveste... Venind seara pe drum de la servici, cadavrul lui Clotanu (desigur, înca viu la vremea aia) se abatu peste câmpia ce dadea semne de primavara primavarateca, pentru a culege toporasi si ghiocei. Înflacarat de ziua excelenta pe care-o avuse la Atelier, el topaia si zburda în ritm cu natura, reîntregind tabloul edenic al lui Adam înainte de Eva.

O deplina comuniune a omului cu natura nu este posobila însa, decât dupa moartea sa . Iata de ce observam cadavrul puturos al lui Jemke si iata de ce nu ne miram de moartea lui Jemke. (Însa, desi nu se mira, autorul e afectat de moartea lui Jemke, lucru care reiese clar din prezenta opera).

Iar despre straniul concurs de împrejurari care a dus la descoperirea mortului, cât si despre urmarile pe care le-a avu acest lucru va voi spune dupa ce veti afla raspunsul la o alta întrebare capitala: Cum a murit D.C. Jemke?

Iata cum ne întoarcem deci, prin însasi forta motrice a naratiunii, la decorul gingas al celui mai reavan anotimp, mustind de viata, nadejde si înnoire. Acolo, pe câmpie, zburda Dolomita si ciripea în cor cu doua ciori care-si hraneau puii de-o jumatate de ora si nu se mai terminau odata.

Sa ne focalizam însa doar un moment asupra unei mici parti din acest peisaj: lânga linia ferata si gardul de la PECO, la 4 metri de tufa de trandafir salbatic, strajuit de doi scaieti, se afla un metru patrat de pamânt care nu difera cu nimic de restul pamântului din zona. Acel petec difera de restul pamântului din zona doar prin aceea ca atentia noastra este focalizata asupra sa.

În centrul de greutate al patratului se afla câteva fire de iarba verde (Herba Viridis) care încânta ochiul într-un hal de nedescris, mai ales ca pe unul din ele urca nesigur un gândacel a carui specie n-o vom afla niciodata, pentru ca n-avem timpul si curiozitatea sa cautam într-un atlas. Iar deasupra, cerul albastru, adapostind în marea sa imensitate niste nourasi dragalasi, strajuieste de-acolo de sus câmpia unde zburda în draci Dolomita printre tufe si musuroaie ce se pregatesc sa înfloreasca. Iata cum un mic petec de pamânt ne poate furniza atâtea amanunte despre locul unde a murit Dolomita si despre starea sa de spirit de dinaintea mortii.

Si tot sarind asa Dolomita - el a murit.

Uite cum: El, fiind în câmpie, culegea toporasi si brânduse cu gesturi pioase. Fiecare floricica adunata de pe câmpia respectiva mai dadea un nou fior primavaratic. Acumulând fiori peste puterea lui de acumulare, Jemke trebuia sa-i elibereze din când în când - sub forma unor oftaturi însotite de zgomote languroase ce acompaniau ciripitul celor doua ciori care nu mai conteneau sa cloncane ca niste apucate. Una din ciori îi sparsese un ochi puiului de gaina pe care-l furase din tarc si i-l baga pe gât progeniturii sale. De departe, poate ca treaba pare draguta si plina de gingase trimiteri la dragostea infinit-materna, dar de-aproape vazut, bietul pui de gâina arata tare prost.

Înapoi la Jemke, care trebuie sa moara în curând, ca doar nu v-oi povesti pâna mâine cum sta chestiile cu natura naturala de primavara înflorita pe plaiuri si maidane.

Si într-adevar, dupa cumse dovedeste la începutul cestui pasaj, care (în treacat fie spus) e scris de un mare cunoscator al naturii în general si al naturii umane în special, Jemke Dolomita muri - si înca în aceeasi zi.

Pai, da!

Ba înca, nu umai asta, dar - dupa cum se va vedea în cele ce urmeaza, moartea Clotanului e mai degraba de domeniul thrillerului cu batai decât al peisagisticii literare de primavara, pentru ca el nu moare de moarte buna. Ba încâ, mai mult decât atâta, se dovedeste ca el este omorât de catre o fiinta de-acelasi fel, de si eu ma îndoiesc ca ucigasul e de-un fel cu omorâtul.

Criminalul statea ascuns al dracu' într-o tufa din partea de sud-vest a câmpiei, tinând în mâna arma crimei, o arma arhetipala pe care diversi au încercat s-o discrediteze în ultima vreme: buzduganul.

Construit la servici dintr-o teava de un tol jumate si o bila din fier masiv (de care habar n-avem cum a facut rost criminalul, ca mi-ar trebui si mie vreo doua), buzduganul cu tinte se distinge prin acuratetea detaliului. Încrustat la forja, cu tintele înfiletate frumos acolo unde se întretaie principalele meridiane ale bilei, el constituie un exemplu de maiestrie mestesugareasca cum numai prin partile noastre mai poti gasi. Iar mesterul care l-a construit e tot unul - din pacate - cu criminalul odios care-i va lua viata lui Jemke spre sfarsitul acestor rânduri.

Caci iata, ne apropiem vrând-nevrând, de un final, de un sfârsit al acestei tragedii. Sperând ca nu v-am plictisit prea tare, las la final partea cea mai marfa:

Dorind sa se razbune pentru gestul facut de Jemke cu câteva ore îninte pe fondul unui dezechilibru nervos accentuat de o avansata schiofrenie, Ptruptrucea îl lovi în cap pe Dolomita, provocând decesul acestui om.