Teoria  Transferului in Arta

 

Noţiuni fundamentale

A. Conservarea

 

1.     Definiţii

Orice operă de artă – fie ea din domeniul literaturii, muzicii sau al artelor vizuale – este un domeniu. Îl vom nota în cele ce urmează cu W. Acest domeniu va fi văzut în continuare ca un volum delimitat de o suprafaţă S. Suprafaţa S este arbitrară, singura condiţie fiind ca ea să conţină opera (S este uşor de înţeles atunci când priveşte artele plastice). 

 

Măsura caracteristică transferului in artă este mesajul, care se manifestă, asemeni unui câmp, sub forma unei influenţe către exterior. Mesajul se transferă dinspre om spre W atunci când vorbim de concepere şi dinspre W spre om atunci când vorbim de receptare, traversând suprafaţa S.

 

Pentru a construi o teorie, trebuie să împărţim universul în două: sistemul şi mediul său înconjurător. Un sistem este acea parte din univers asupra căreia ne îndreptăm atenţia. Sistemul poate fi o operă de artă, un artist sau amândouă, poate fi o poezie sau o culegere, un tablou sau mulţimea tuturor pictorilor. Mediul este locul în care ne facem observaţiile. Cele două părţi sunt separate printr-o suprafaţă. Pentru a deosebi mediul de sistem, este suficient să precizăm o suprafaţa respectivă. Sistemele pot fi de mai multe tipuri, în funcţie de permitivitatea faţă de un transfer de mesaj spre / dinspre mediul exterior:

 

Astfel, când între sistem şi mediu are loc transfer de mesaj artistic, sistemul este deschis. Un sistem deschis este un tablou în momentul când cineva în priveşte, sau o poezie – atunci când cineva o citeşte sau o scrie. De asemenea, cititorul (ca şi autorul) unei poezii este un sistem deschis, pentru că între el şi obiect există de asemenea un transfer de mesaj.

 

Când între sistem şi mediul înconjurător nu are loc transfer de mesaj, avem de-a face cu un sistem izolat. În această situaţie se află un om atunci când nu creează şi nu receptează nimic (un caz ideal, deci imposibil) sau un ansamblu Om – Operă. În acest caz, transferul are loc doar în interiorul sistemului, (aproape) nimic nu iese şi nimic nu intră. Un sistem izolat 100% este doar Universul, însă putem considera şi ansamblul Om – Operă ca un asemenea sistem, în cele ce urmează.

În continuare, pentru că ne interesează modul în care se realizează transferul mesajului artistic, vom defini concentraţia mesajului (G), ca densitatea mesajului în volumul operei de artă:

 

Mesajul se transmite medii umane în conformitate cu un coeficient de difusivitate (D), specific fiecărui mediu, dar variabil în funcţie de timp şi de condiţii. Dacă mesajul este un câmp, o concentrare a unei forme de spirit-materie în jurul unui obiect, coeficientul de difusivitate este un număr care arată cât din mesaj trece printr-un anumit mediu, în anumite condiţii şi într-un anumit moment. Estimarea coeficientului D este extrem de dificilă (cel puţin în stadiul actual). Folosirea sa este însă necesară, pentru că teoria presupune că mesajul asociat unei opere este acelaşi indiferent de mediul unde este perceput. Astfel, toate aceste variaţii de percepţie se pot pune în seama coeficientului de difusivitate, lăsând câmp liber în clarificarea teoretică a mesajului şi altor mărimi asociate.

 

Una din aceste mărimi este fluxul de mesaj (), definit ca mesajul emergent (sau imergent) pe unitatea de arie în unitatea de timp (unităţi infinitezimale). Matematic, J se defineşte prin relaţia:

unde semnul “–“ apare datorită faptului că sensul transferului este spre scăderea concentraţiei de mesaj, iar n este direcţia în care se efectuează acest proces.

 

2.     Axiome

Principiul Le Chatelier: Transferul de mesaj este produs sub acţiunea unui gradient de potenţial, văzut ca o “forţă motrice” a acestui fenomen. Putem înţelege transferul de mesaj artistic ca o tendinţă naturală de uniformizare a câmpului potenţial. Cu alte cuvinte, teoria presupune că mesajul tinde să se propage în spaţiu, în direcţia umplerii golurilor (zone cu concentraţie mai redusă).

 

Principiul Conservării Mesajului): Pentru orice operă de artă, se poate scrie următoarea balanţă:

 

Acest sistem de axiome corespunde unei legi naturale, observabile în toate sistemele fizice sau biologice şi se adoptă fără justificare. Între aceste axiome şi definiţiile de mai sus există o relaţie de interdepedenţă: definiţiile sunt acelea pentru care axiomele corespund realităţii. 

 

3.     Expresii integrale pentru relaţia de conservare

Principiul Conservării Mesajului se poate scrie, prescurtat: Mi + Mg + Mex = Mem + Mr , sau echivalent: Mi – Mem + Mg = Mr – Mex. Aducând relaţia în funcţie de timp (înmulţim cu aria de transfer şi [N1] împărţim la timp), obţinem:

        cu J = vector reprezentând fluxul de mesaj incident, respectiv emergent,  = aria de transfer înmulţită cu vectorul normal pe suprafaţă (orientat înspre exteriorul operei), Gg = rata de generare a mesajului, iar dPα/dτ = rata de acumulare a mesajului în operă.

 

        Între diferitele tipuri de mesaj artistic şi aceste mărimi există următoarele relaţii:

·              Mr – Mex = M (mesajul acumulat în operă). Dacă cineva creează, mesajul acumulat în operă într-un anumit interval de timp este egal cu mesajul conţinut la sfârşitul intervalului minus mesajul care exista la început. Acumularea mesajului se poate datora şi unor acte aparte de creaţie, cum ar fi moartea autorului. Dacă mesajul remanent este mai mic decât mesajul iniţial, acumularea este de fapt o risipire.

·              Pα = M  = rata de acumulare a mesajului, diferenţa între cantitatea de mesaj care rămâne şi cantitatea deja existentă în unitatea de timp. Atunci când aceasta este pozitivă, înseamnă că mesajul din operă îşi măreşte magnitudinea în timp (apreciere). La Pa negativ, avem depreciere. Studiul Pα este important atunci când se pune problema efectului trecerii timpului asupra mesajului artistic cuprins într-o operă oarecare. Pentru fenomene staţionare şi cvasi-staţionare, se poate spune că Pα ≡ 0.

·              i = Mi/( ∙τ) = fluxul de mesaj incident, exprimat ca şi cantitate de mesaj intrată în operă (prin creaţie) prin unitatea de arie, în unitatea de timp.

·              em = Mem/(∙τ) = fluxul de mesaj emergent, exprimat ca şi cantitate de mesaj care iese din operă pe unitatea de arie, în unitatea de timp.

·              Gg = Mg/τ = rata de mesaj generat. Ia în calcul mesajul generat de operă (nu de autor) în cursul creaţiei sau existenţei. Se admite că o operă în curs de a fi creată influenţează evoluţia propriei creaţii într-un mod imprevizibil pentru autor. Influenţa operei asupra autorului în timpul creaţiei se traduce într-un surplus de mesaj, Mg, a cărui variaţie în timp este rata de mesaj generat.


 

4.     Expresii diferenţiale pentru ecuaţia de conservare

        Vom defini următoarele mărimi:

a)            Un volum de control V, definit ca acel volum din operă asupra căruia este focalizată atenţia receptorului la un moment dat;

b)             = suprafaţa volumului V, permeabilă pentru flux de mesaj artistic, caracterizată prin normala , cu  arătând spre exterior;

c)            Gg,V = rata de mesaj generată de unitatea de volum;

d)            i, em = fluxul imergent, respectiv emergent de mesaj.


 


Prin cantitatea infinitezimală de suprafaţă dA, în timpul dτ va fi transportată cantitatea de mesaj:

Mnet = (emi) ∙dA∙dτ

Notând cu  J fluxul net (Jem – Ji), cantitatea de mesaj transportată prin întreaga suprafaţă A va fi:

Plecând de la această expresie şi de la consideraţiile de mai sus, se poate scrie ecuaţia de conservare ca:

Pe de altă parte, ştim că M = Г/V, iar Pα = M/τ, deci:

Astfel, după substituţia acestei expresii în ultima relaţie şi simplificarea cu dτ, obţinem:

Iar, după aplicarea teoremei Gauss - Ostrogradski:

În relaţia de mai sus, se observă că toţi termenii sunt integrale pe volumul V, deci se poate scrie expresia diferenţială a ecuaţiei de conservare a mesajului artistic ca:

 

Interpretarea expresiei de mai sus este aceasta: fluxul net de mesaj adăugat la variaţia în timp a densităţii de mesaj artistic este egal cu mesajul total emis dinspre creaţie spre creator. Nimic nu se pierde în această ecuaţie, ceea ce spune următorul lucru: Mesajul artistic nu este generat de nimeni şi nici nu poate fi distrus. El poate fi doar transportat, disipat sau acumulat în diferite concentraţii, dar este în esenţă acelaşi, existent încă de la crearea universului. Trebuie adăugat că această concluzie este valabilă numai în cadrul valabilităţii axiomelor enunţate mai sus. Din punctul nostru de vedere, reprezintă doar o ipoteză de lucru, într-un univers finit în spaţiu şi în timp.


B. Principiul Sensului Spontan. Sentiment şi talent

 

1.     Sensul transferurilor spontane

Când vorbim de transferuri spontane, nu ne gândim la timpul în care se desfăşoară transferul, ci la calitatea acestuia de a avea loc în mod liber, neconstrâns. Cum se va desfăşura transferul spontan al mesajului artistic într-un sistem izolat? Om spre Operă sau Operă spre Om? Ce determină sensul transferului de mesaj artistic?

 

Într-un sistem izolat, sensul unui transfer spontan nu poate fi determinat de mesajul său total.

 

Consecinţa Principiului Conservării este că într-un sistem izolat, mesajul artistic total este constant. Dacă mesajul unui sistem scade în timpul unui proces spontan, atunci trebuie că mesajul din mediul exterior trebuie să crească cu exact acea cantitate. Când are loc procesul de transferare a mesajului artistic între două sisteme (operă – om), mesajul rămâne constant, dar se distribuie în moduri diferite. Astfel, sensul transferului de mesaj se poate corela cu modul de distribuire al mesajului.

 

Având aceste aspecte preliminarii, putem enunţa

 

Principiul Sensului Spontan: Procesele spontane sunt întotdeauna însoţite de o disipare a mesajului într-o formă mai dezordonată. Sau, echivalent: mesajul se propagă în spontan în acel sens care duce la disiparea sa.

 

Principiul poate fi ilustrat mai bine printr-un exemplu: să luăm, de pildă, o poezie (sistemul analizat) citită unui grup de persoane (mediul). Mesajul pe care poezia reuşeşte să-l transfere cititorilor la a zecea citire consecutivă este mai mic decât cel pe care îl transferase la ce-a de-a noua citire, deoarece o parte din el s-a transformat în energie de creaţie, o formă mult mai disipată a mesajului artistic, fie şi numai pentru că nu se poate şti ce va crea un om ca urmare a faptului că a auzit o poezie. În continuare, a unsprezecea citire a poeziei va suscita şi mai puţin interes. Asistăm astfel la un proces spontan de transferare a mesajului artistic spre o stare în care poezia[1] devine cu totul neinteresantă, cu tot mesajul său disipat în auditoriu.

Pe de altă parte, nu s-a observat niciodată ca o mulţime de oameni, să dea naştere spontan unei poezii care să conţină vreun mesaj. Pentru una ca asta, ar trebui să se întâmple un fenomen cu totul special: în primul rând, o parte din ideile oamenilor din această mulţime ar trebui să se concentreze spontan asupra aceluiaşi obiect. Acest lucru este cu atât mai improbabil cu cât mulţimea este compusă din mai multe persoane.

 

S-a găsit astfel o modalitate de recunoaştere a sensului spontan al transferului: se caută acea direcţie care duce la cea mai mare disipare a mesajului într-un sistem izolat.

 

3.     Sentimentul

Principiul Conservării se bazează pe mărimea cunoscută sub numele de mesaj artistic. Pentru Principiul Sensului Spontan, se defineşte o altă mărime, sentimentul (S), ca mărime a disipării mesajului, într-o formă mai puţin ordonată. Principiul Conservării folosea mesajul (M), pentru a identifica procesele posibile (adică, acelea în care cantitatea de mesaj se conservă). Principiul al II-lea permite identificarea proceselor spontane dintre cele posibile:

 

Într-un sistem izolat, sentimentul creşte în procesele spontane care au loc în acel sistem:

unde DStotal este sentimentul total existent în sistemul izolat.

 

Transferurile de mesaj artistic pot fi deci clasificate în două tipuri: transferuri reversibile şi ireversibile.

 

Transferurile reversibile sunt acelea în care sistemul este în echilibrul cu mediul pe tot parcursul procesului (de exemplu, transferul Om Ö Operă într-un caz ideal, în care autorul şi opera se confundă practic pe parcursul creaţiei[2]). Fiecare etapă în cadrul acestui tip de transfer are loc fără disiparea mesajului. Un asemenea transfer nu generează sentiment (DStotal ­= 0).

 

Transferurile ireversibile, cum este disiparea mesajului poeziei din exemplul precedent, sunt procese spontane şi deci sunt însoţite de o creştere de a sentimentului. Altfel exprimat, procesele ireversibile generează sentiment.

 

Apare imperios necesară o definiţie a sentimentului, prin prisma teoriei. Această definiţie se poate baza pe variaţia de sentiment (dS) care are loc ca urmare a unui transfer de mesaj artistic. Să considerăm un sistem deschis (o poezie) şi un mediu (o mulţime de oameni). Cu cât se transferă mai mult mesaj artistic la o citire a poeziei, cu atât creativitatea fiecărui element al mulţimii este stimulată şi deci este mai mare dispersia de mesaj care are loc. Putem spune deci, că dS~ dM (sentimentul din mulţime).

 

Pentru următorul pas este necesar să introducem Talentul (T) ca o proprietate fundamentală a unui obiect ce caracterizează direcţia de transfer a mesajului între obiectul respectiv si mediu sau alte obiecte): dacă A îi transmite un mesaj lui B, atunci talentul lui A este mai mare decât al lui B. Aceasta nu mai e ceea ce in mod comun oamenii denumesc prin talent: T se referă la un anumit moment punctual în timp şi nu este caracteristic numai oamenilor, ci şi operelor. În general talentul, se determină în funcţie de gradul de interes al lui B (referinţă) faţă de un obiect (om sau altceva) A. Fiind o dimensiune fundamentală, talentul nu este supus unei definiţii, ci el poate doar fi măsurat, la fel ca distanţa sau timpul.

 

Revenind la dS: întrucât mesajul are o tendinţă spontană de-a trece de la un obiect cu talent mai mare la unul cu talent mai mic, rezultă că o anumită cantitate de mesaj stocată la un talent mai mare posedă mai mult sentiment decât aceeaşi cantitate stocată la un talent mai mic. Când mesajul dM este transferat unei mulţimi cu talent mai mic, atunci variaţia de sentiment în mulţime este mai mare, deci dispersia se face mai bine. Cu alte cuvinte, nimeni nu rămâne cu nimic sesizabil de pe urma acelei poezii. Invers, când talentul mulţimii este mai mare, variaţia de sentiment este mai mică, sau cu alte cuvinte, mesajul rămâne într-o formă mai ordonată, iar disiparea sa este mai mică. Această dependenţă de talent, duce la relaţia de definire a sentimentului:

 

Am stabilit până acum care este variaţia sentimentului într-un mediu. În continuare, se va introduce un al patrulea principiu:

 

Principiul Talentului: Dacă T = 0, atunci S = 0. Orice obiect cu un talent mai mare decât zero, are un sentiment S, care este 0 atunci când T este 0.

 


Având în vedere această axiomă, putem formula echivalent Principiul Sensului Spontan:

 

Principiul al II-lea: Este imposibil de atins talentul T = 0 într-un număr finit de trepte. Orice obiect are un talent pozitiv, iar scăderea talentului la 0 nu este posibilă într-un număr finit de trepte.

 

Din acest principiu  şi din definitia lui dS rezultă imediat Teorema lui Nerst: variaţia de sentiment în orice transfer de mesaj tinde la 0 atunci când talentul tinde la 0.

 


Ilustrând grafic scăderea talentului unei poezii citite de mai multe ori unei mulţimi de oameni, avem:

 


Având niste considerente fundamentale, trebuie să stăruim asupra definiţiilor enunţate în acest capitol şi asupra aplicării teoriei la diferitele tipuri de transfer ale mesajului artistic.

 

Dar acest lucru il las pe seama generatiilor viitoare – mie mi s-a cam luat.

 

Filosof – şef de secţie

Mahai



[1] O aparentă contradicţie apare când observăm că, dacă luăm alt grup de persoane şi le citim poezia respectivă, mesajul transferat este iarăşi mare, ceea ce poate spune că mesajul din poezie nu s-a disipat deloc în experimentul precedent. Această contradicţie va fi eliminată în capitolele următoare, când se va insista asupra definiţiilor diferitelor tipuri de opere şi a proceselor de creaţie şi receptare.

[2] Creaţia nu este considerată un proces spontan.


 [N1]p