Tratarea analitică a Poeziei

Pentru un adevărat poet, scrisul este mai mult decât o simplă distracţie, o simplă etalare pe o tarabă a capacităţilor sale intelectuale şi sufleteşti. Creaţia sa este în primul rând altceva. Am 'dubitat' mult dacă să abordez problema din punctul de vedere al poetului sau al cititorului, pentru că oricum se ajunge la acelaşi concept, folosit adesea de critici şi autori pentru a sublinia calitatea unei poezii, indiferent de subiectul ei: tensiunea.

1. Subiectul

Numărul foarte mare de subiecte pe care le poate avea o poezie dată, pare la prima vedere să constituie un impediment insurmontabil pentru o tratarea propusă. Să nu uităm însă, că avem în vedere un adevărat poet, iar opera sa este fără doar şi poate, ceva deosebit. Pe de altă parte un astfel de poet nu tratează teme care să nu atingă sufletul cititorului într-un mod cât mai gingaş, sau dimpotrivă, să-l târască într-o mocirlă cât mai puturoasă. Ca atare, sunt complet excluse subiectele fără implicaţii sufleteşti, cum ar fi culturismul, practicarea unei meserii, viaţa liniştită şi normală în societate, respectarea codului rutier. Datorită miilor de ani de poezie umană însă, această piaţă a subiectelor este foarte aglomerată, astfel că un poet nu poate fi original în ceea ce priveşte tema, şi este constrâns să se mulţumească cu un stil, o tratare, o variaţie a tensiunii care să fie numai a lui.

2. Tensiunea

Poezia este un domeniu. Asta este o afirmaţie de-a dreptul axiomatică, şi care va fi acceptată fără rezerve în ceea ce urmează. Ca o justificare în acest sens, apare părerea cum că o poezie trăieşte de capul ei, are o formă şi o delimitare. Această idee, preluată de la diferiţi autori, duce la prima teoremă a poeticii analitice: Poezia este un domeniu mărginit şi continuu.

O poezie dată, va fi în continuare notată cu P şi se va considera o singură direcţie, pentru simplificare, astfel că poezia ca domeniu poate fi aproximată în cele ce urmează cu un segment de dreaptă pornind din origine şi de lungime 1 (prin convenţie).

Pe P se poate defini astfel, o funcţie continuă, strict pozitivă, cu valori în R, numită tensiune (T: [0,1]à R, T=T(t), unde t=timpul scurs din poezie, un punct ce parcurge segmentul poetic de la origine la final).

Astfel, problema originalităţii unui adevărat poet se reduce la a găsi funcţia T care să satisfacă cel mai bine dorinţele sale sufleteşti, apoi construcţia poeziei pe baza ei, în funcţie de subiectul dat.

3. Restricţii ale tensiunii. Plauzibilitatea.

Teoretic, o funcţie T:P à R poate fi orice funcţie reală pozitivă continuă, definită pe [0,1]. Dar, anumite caracteristici intrinseci ale poeziilor sau experienţa poetică impun o limitare a numărului acestor funcţii. Spunem că dacă T verifică condiţiile de mai jos, este plauzibilă. Pentru început, este evident că la începutul poeziei nu există nici un fel de tensiune. Deci T(0)=0. Apoi, pe măsură ce înaintăm, se observă o creştere a acesteia urmată (eventual) de o detensionare, apoi iar o creştere, pentru ca în final tensiunea să crească spre un maxim absolut, M. Aşadar, T(1)=M=max[T(t)]. Întrucât mărimea propriu-zisă a tensiunii într-un punct nu interesează, ci doar variaţia de-a lungul poeziei, se lucrerază adesea, pentru analize aprofundate cu funcţia normalizată, Ţ(t)=T(t)/T(1). Principalul avantaj este posibilitatea comparării a două poezii diferite, prin integrarea suprafeţei de sub Ţ.

O altă condiţie, de data asta impusă doar de bunul simţ poetic, nu şi de cel matematic, este ca T să nu descrească brusc, cu valori mari. Asta, mai pe înţelesul tuturor, înseamnă ca (" ) tÎ [0,1] şi dt un inteval elementar,

Această restricţie nu are de fapt o justificare matematică. Dar, cum ar fi ca într-o poezie, tocmai când cititorul urmează să fie percutat de un mare Adevăr, tensiunea să scadă brusc, iar el să afle că Tamara, iubita autorului şi-a pierdut şapca în drum spre facultate?

 

 

 

4. Probleme

În continuare, se va prezenta o problemă rezolvată, şi câteva probleme propuse.

1) Scrieţi o poezie despre agonia la care este supus sufletul omului de geniu aflat în faţa mărginirii semenilor, folosind T(t)=173t5 – 133,16t4 – 134,7t3 + 116,35t2 – 1,68t, reprezentată grafic mai jos:

Rezolvare:

Pentru început, verificăm plauzibilitatea lui T. Într-adevăr, T(0)=0; T(1)=20 (un număr acceptabil de mare). Uşor se verifică şi că Ţ’(t) ł -2, pt. orice t din [0,1].

Al doilea pas constă în împărţirea funcţiei pe perioade, în funcţie de semnul primei derivate. Astfel, constatăm că poezia de construit are trei părţi: una crescătoare, în intervalul [0;0,5], cu un maxim relativ la 0,5, una descrescătoare în intervalul [0,5;0,75), cu un minim relativ la 0,75 şi un ultim interval crescător, între 0,75 şi 1. Observăm, de asemenea, că prima parte este de două ori mai lungă decât celelalte două (pot fi, de ex. patru strofe egale, dar de tensiuni diferite, sau două strofe, în care ultimele două versuri oferă o surpriză, etc.).

Pasul al treilea constă în scrierea efectivă a poeziei:

 

Pădurea mă ţine-n-spate, copacii mă privesc de sus,

Privesc în ochi de cucuvele, căci iată, soarele-a apus;

Zac singur şi pustiu în iarbă, mă uit în sus şi văd un şanţ,

Pe nasul meu se plimbă-ncet furnicile în lanţ.

 

De unde Doamne să ştiu eu dac-am murit sau mai trăiesc,

Când simt în jur numai cenuşă din crematoriul lumesc,

Acolo unde intră morţii în ritm sinistru de trombon,

Unde se descompun în flăcări şi fum negru de carbon?

 

În jurul meu – numai fantome, corpuri cu suflet de-mprumut,

Cu feţe palide, de ceară, dormind precum şi-au aşternut.

Viaţa lor e-un pocnet sec, un chicotit de liliac

Sugând sânge de insectă şi iarăşi gata de atac.

 

Nemernici, leneşi, răi şi putrezi, cu capul spart, cu creieri storşi,

Trăgând de viaţă de pomană, gândind gânduri de leproşi,

Iadul lumii-i plin de voi. Un punct de sprijin de-aş avea,

Pământul l-aş zvârli în Soare cu scârba din inima mea.

2)

a) Propuneţi o funcţie T:P à R, T=T(t) polinomială, normalizată şi plauzibilă pentru poezia:

 

Stau singur cuc, că m-a lăsat femeia,

Şi-n minte-mi vin sinstre gânduri:

M-aş omorî, aş scrie rânduri

Şi-un şut în fund mi-aş trage după-aceea…

 

Stau singur cuc, în camera sinistră

Şi beau mereu, nefericit ce sunt!

Nici vodcă nu mai este în canistră

Şi-n minte-mi vine-acum un cânt:

 

În care el şi ea, uniţi pe veşnicie

În dragoste s-au întâlnit;

Eu stau acum şi-aştept să-mi vie

Pofta…să vomit…

 

Şi-apoi, ca într-un ultim spasm

Să-mi vărs afară inima sleită:

Măr roşu, dăruit de-o babă într-un basm,

De unde să te scot ca pe-o omidă!

 

b) Normalizaţi funcţia din problema rezolvată. Integraţi pe intervalul [0,1]. Care poezie are tensiunea mai mare? Concluzii comparative.