Legenda lui Sapte Treizeci

“Halt!” strigau poterele în urma lor, în timp ce ei se îndreptau spre padure în galopul cel mai fulminant, cântând o arie celebra din “Nabucco” de Verdi pe versuri socialiste: “Sculati, voi, oropsiti ai sortii...”. Haiducii aveau ca slogan aceste frumoase versuri, pe care le cântau boierilor si ciocoilor înainte sa le dea peste cap cu ghioagele lor.

Seara, la lumina flacarii aprinse în padure, mâncând un miel înabusit haiduceste, ei narau povesti despre tarani, oamenii simpli si oropsiti ai acelor zile. Din vorbele lor se desprindea dorinta fierbinte pentru o noua societate si o lume mai buna, în care sa nu mai existe exploatarea omului de catre om, si în care si ei vor putea sa vina acasa, sa-si creasca porcii si sa-si lucreze pamântul, asa cum le statea în fire. Dar visurile lor, împartasite în acele nopti lungi si reci, în asteptarea unor zile mai bune nu aveau sa fie duse la împlinire prea curând, din pacate.

Organizatia Haiducii lui Sapte Treizeci avea mari probleme: începea iarna, gazdoaia le cerea chirie tot mai mare, de ajunsesera ca banii furati de la bogati sa-i împarta jumate la gazdoaie si jumate la saraci, împaratul pusese o recompensa de 230 de techini pe capul fiecarui haiduc si 500 de napoleoni pe capul sefului. Vremuri grele, îsi ziceau cu totii, asteptând cu speranta primavara, când mai puteau misca ceva. Sapte Treizeci însusi, lotrul fioros cu barba rosie tepoasa, poreclit astfel din cauza orei alese pentru atacurile lui surpriza asupra comunitatilor boieresti, se temea ca nu cumva sa existe scurgeri de informatii din partea vreunui haiduc ce ar fi vrut sa-si scape pielea si sa încaseze recompensa. Cel mai tare îl banuia pe Jimbla, poreclit Lasu de când provocase si batuse un copil de sapte ani, ca sa se dea mare în fata fiului sau. “Jimbla asta e capabil de orice” îi spuse într-o seara tovarasul sau cel mai de încredere.

Dupa ce toti haiducii s-au pus pe somn, leganati de sforaitul haiducului care facea de cart, Sapte Treizeci si cu Guliuta cel Mic, tovarasul sau se retrasera într-un colt mai întunecat, hotarâti sa rezolve odata si pentru totdeauna problema vreunei tradari.

“N-as vrea sa fiu în pielea iudei” spuse în soapta Guliuta. “Nu cred ca as putea trai cu asa o chestie pe constiinta. Imagineaza-ti, sa fii nevoit sa dai ochii zi de zi cu neamurile si copiii celor ucisi din tradarea ta.”

“Asta, daca nu-l spânzura si pe el odata cu noi. Boierul nu-i om de cuvânt, si parerea mea este ca nu i-ar asigura nici un fel de privilegiu, decât poate acela de-a fi spânzurat primul.”

“Da, da, sau gândeste-te ce cosmaruri si ce fantome întunecate ale trecutului îi vor împovara mintea, visele si veghea, zi si noapte, pentru tot restul vietii lui nemernice de tradator.” sopti apasat Guliuta

“Ai dreptate, tradarea trebuie eliminata cu orice pret!” sopti si mai apasat Sapte Treizeci.

“Io unul, zic sa-l bagam în ma-sa, si sa nu mai vorbim niciodata cu el” propuse Guliuta.

“Nu cred ca asta e solutia de care avem nevoie chiar în acest moment. Ma gândesc la altceva. Du-te pronto si scoala-i pe toti fratii nostri. Aduna-i în jurul meu la sfat de taina, caci am sa le spun ceva” porunci capetenia.

Iar, Guliuta sufla în corn pâna ce se trezira cu totii, si apoi striga:

“Pepenel! Scrumbie! Jimbla! Susterule! Conopida! Mâtule! Gingivele! Hoaspe! Dgherme! Minulescule si Eminescule! Veniti la sfat de taina, cu sefu’. Jimbla, tu poti sa te culci la loc.”

Strâns uniti în jurul lui Sapte Treizeci, ca piticii în jurul Albei ca Zapada, lotrii sorbira cu toata fiinta cuvintele Sefului:

“Dragii mei. Ne-am adunat aici ca sa va spun c-am hotarât sa plec dintre voi!”

“Cum, ce, cine, ce se da?” murmurara surprinsi haiducii.

“Da, dragilor. Pentru ca am ajuns la concluzia ca voi fi tradat.”

“Cine-i Iuda, sa-l dam taisului sabiei si hangerului?” sari Pepenel, care era mai iute la mânie.

“Nu!” spuse Sapte Treizeci. “Mai bine decât sa va omorâti între voi, mai bine zic, ma predau eu de buna voie în mâna poterei, pentru ca nu suport idea ca în Organizatia noastra sa patrunda astfel de elemente tradatoare. Pâna acum am avut încredere în haiducii mei, dar de ieri mi s-a nazarit ca poate unul din voi va trada. Azi, stiu ca asa este, dar sta în puterea mea sa pun capat unei asemenea mârsavii. În plus, cu cei 500 de napoleoni pe care-i veti încasa de la preceptorul boieresc pe capul meu, va puteti cumpara o bere. Vreau sa termin odata cu nenorocita asta de viata. Capul ma doare aângrozitor, si m-am saturat sa ma spal pe dinti în fiecare dimineata, oricât de geroasa. Aleg moartea, si sper ca nu îmi veti sta împotriva, caci va fi vai de cel care mi se va opune!”

“Halt!” striga atunci capetenia poterei, care urmarise toata discutia de dupa niste tufe. “Asemenea oameni nobili nu merita sa moara, ci sa conduca! Îti voi reda da libertatea, nobile Sapte Treizeci. Du-te si fa dreptate în lume! Cât, despre der schweine de tradatori, va fi vai de capul lor!”

Discutia se încheie într-un macel general.

Ultimele cuvinte ale principalelor personaje au fost:

Sapte Treizeci: “Mor azi, cu inima împacata, dar ma voi întoarce! Si tineti minte, când nepotii si stranepotii vostri vor auzi numele lui Sapte Treizeci, se vor cutremura de spaima, caci aceea va fi Ora. Ora când vor merge cu totii la scoala, ca vitele la taiere!”

Jimbla: “Esti spus lu’ mamica!”

Guliuta: “Uite Soarele, cum apune Soarele nostru!”

Willi, poterasul: “Keine mila, baietii mei ca neste zmei!”

Restul figurantilor, în cor: “Sculati bai, oropsiti ai vietii ...”