Giluc Sofroneciu Giluc Sofroneciu – diariul unui Poet
de Virgil Sofroneciu

21.XI.98

Umilit. Distrus la ficati. Gustul amar îmi înclesteaza falcile. Lovit în cele mai netrebnice conditii. Umilit, umilit... Lovit, lovit... Asta ma aduce în excelenta situatie de-a fi din nou gata pentru Poezie! Vizita de-aseara s-a dovedit a fi mai mult decât benefica. Vibratia creatoare ma cuprinde. Hârtia îmi arde în mâini. Ma voi descarca! Ma voi elibera! Iata:

“Flash! Lumina verde, rea si dura de metal
Încins.
Lumina rosie de lemn topit.
Bum!
Zgomot aprins, rostit cu ura.
Trosc!
Lopata body-guardului loveste peste gura.
Flash!
Lumina revelatoare de dorinti aprinse.
Îti vad buzele arzând.
Focul coboara spre picioare,
Spre pântecul oranj din rochia lipsita de pudoare.
Bum!
Te iau în mâni si te sarut pe rug.
Fleosc!
Si tu pui botu’ la un culturist...”
de Giluc Sofroeciu

Poetul trebuie sa scrie. Poetul trebuie sa sufere. Pe moaca poetului îsi spala toti pacatele, cu zâmbetul pe buze. Vibratia creatoare ma aprinde din nou, caci iata:
“Un gât de rom de-ar fi sa beau,
M-as duce-n rai si far’ sa vreau.

Al doilea gât de-l dau pe gât,
O sa îi tina de urât.

Al treilea gât merge usor,
Al patrulea – si simt ca zbor.

Un gât – al câtelea, nu stiu –
Îmi umple sufletul pustiu.

***

Când sticla s-a golit de tot
Si nici de dor nu-mi amintesc,
Ci doar îmi vine sa borasc,
De rele ca sa ma golesc,
Îmi vine-n cap un gând grotesc
Si-adorm cu el, ca sa-l gândesc
Când m-oi trezi si o sa pot.”
de Giluc Sofroneciu

Oaaa! Asta trebuie publicata neaparat! O s-o dau bunului meu prieten, Cefaleu Holbasanu, de la “Ebulioscopie Lirica”. La revedere, dragul meu Diariu! Pe alta data!

25.XI.1998

Nu-mi mai pot lua gândul de la blonda creatura din Noaptea aceea de extaz si agonie. Crezusem ca odata cu romul, o borâsem pentru totdeauna. N-a fost sa fie... N-a fost sa fie caci iata, mintea îmi dicteaza poeme pentru Ea, iar inima-mi ranita nu-si mai doreste decât o bucata din Carnea Si Buzele Ei. Fara sa vreau, sufletul îsi asterne pasii pe drumurile amintirilor, la acel sarut sublim. O, zei nemilosi! (invoc eu). Ce-are culturistul ala si n-am eu? O vreau, si va fi a mea. (Mi-am jurat, apoi am plecat sa-mi iau banii de la posta. Primesc banii... Multumesc Cerului pentru ei, caci altfel, iubita mea, nu te voi avea niciodata). Ma gândesc de ceva minute bune la aceasta mezalianta, între bani si dragoste. Voi scrie:

“Dragoste si Bancnote

Dor aprins ma pârjoleste frenetic,
Pustulându-mi îngrozitor epiderma.

Jaratecul ma invadeaza onctuos
Pe Poarta cea Mare a Firii.
Am nevoie de Apa, Doamne, sa ma sting, sau
Am nevoie de Lemn, sa mai ard!
Mai arunca, Doamne, peste focul chinuit al robului tau
Combustibil de om drag...
De jos ma cheama zâmbind sardonic
Neagra aratare in haine purpurii de catifea.
« O vrei, iat-o: arma mea! » (cinci sute de mii în cap)
Iubire nestinsa, dor nesfârsit,
Cu banii astia vei mai arde un timp,
Pe urma iar va trebui sa ma-mprumut.”
de Giluc Sofroneciu

E trista soarta a omului muritor confruntat cu dragostea sa imperfecta. El trebuie sa cedeze o parte din Suflet, trebuie sa dea ceva si Celui Rau pentru a si-o împlini. Naspa... Am umblat azi în nestire pe strazi, sperând sa dau de Ea... Am colindat drumurile astea batute de milioane de oameni înaintea mea, aceste carari citadine, calcate poate si de pasii Nenumitei mele, ore în sir, fara rezultat. Am asteptat în fata Discotecii toata noaptea, sperând ca faptura ei va apare, mirobolant, dintre flash-uri si lumini.

În timpul peregrinarilor mele, am renuntat la o parte din banii primiti ca sa reinstalez caldura în casa. Este pretul pe care Poetul si Omul Giluc Sofroneciu, care se încalzeste în mod normal de la focul sau interior, trebuie sa-l plateasca pentru cedarea unei parti din acea caldura Diavolului din poezia precedenta – banul. Asta se datoreaza unei legi a Fizicii (principiul I al termodinamicii, legea conservarii energiei, dQ = de+dL).

Concluziile care trebuie trase sunt: (1) un adevarat Poet stie si Fizica si (2) pentru functionarea sistemului descris mai sus, trebuie ca dQ=dQ’, în lipsa lucrului mecanic. Vedeti, asadar, de ce era necesara repornirea caldurii. O treaba care, daca n-ar fi fost bunavointa si mila omului regiei – fapt care m-a convins înca odata ca pentru cei ce iubesc Dumnezeu pune inima Sa – ar fi durat câteva saptamâni.

O, dac-as sti macar unde s-o gasesc! Aceasta problema îmi revine în minte mereu-mereu. Iata-ma, stau din nou la masa de scris, si e din nou miezul noptii. Iata-ma din nou, încercând sa ma descarc. Voi scrie o poema despre acest mereu-mereu:


“Mereu-Mereu...

Coliziunea umbreste profunzimea planetei,
lavele Terrei topite rabufnesc dintre placile tectonice;
pietrele topite de asteroid curg la vale
ca picaturile de sânge din ochii tai strapunsi.
Pamântul râde ascutit, scrâsnind din dinti.
Pe maldarul de balegar din curtea ta
o râma pipaie speriata
uriasul tsunami pe cale de-a se prapadi în spuma;
si pasarile însetate se hranesc
cu sângele din ochii tai strapunsi.
E sângele din ochii tai strapunsi,
pe cale de-a se închega
în ciocul unei pasari mari
sau poate, al unei vrabii care zboara în nestire,
deasupra pamântului fierbinte.
Te voi mai întâlni odata, Vrabie,
si-ti voi smulge comoara din cioc.
si-atunci voi bea cu sete abisala
sângele din ochii tai strapunsi...”
de Giluc Sofroneciu


Vise, Poete! Îmi zic, si sting lumânarea (am redescoperit în
ultima vreme ca lumânarea ofera exact acea lumina de care au
nevoie simtirile mele).

26.XI.98

Dimineata asta m-am trezit cu acelasi dor care ma macina de acum mai bune de o saptamâna. Ma uit la ceas: zece treizeci. Sar în picioare si ma îmbrac. În dimineata asta, nu stiu de ce, ma simt ceva mai vesel. E grav. În sânge îmi curge acel fior pe care-l percepe tigrul în apropierea prazii. E interesant, toti scriu despre acel fior, dar nimeni nu cred cal-a întrebat vreodata pe tigru. Dar, în fond, ce conteaza? Ce simt eu, sau ce simte tigrul? Incep sa ma îmbrac. Notez întotdeauna cum îmi apar ideile. Multi ma întreaba cum îmi pregatesc dialogul muzal, cu alte cuvine, de unde le scot. Spun ca ma îmbrac, pentru ca este momentul când ma loveste urmatoarea idee. Stau la masa de scris, cu indispensabilii trasi pe jumatate, si scriu un poem optimist despre Bucurie:

“Bucurie Mare

Mi s-a marit pieptul de nu ma mai încape
maieul.
Topai în nestire si cu greu îmi trag izmenele.
Râd, râd, sunt vesel nevoie mare,
Sunt vesel eu, plebeul,
C-o sa îti mângâi genele,
C-o sa te-azvârl în soare,
Sa-mi luminezi traseul,
Sa îmi rezolvi problemele,
Sunt fericit în draci: nici în pix nu ma
doare!”
de Giluc Sofroneciu

Vedeti? Poezii de fericire... Dar, în fond, de ce se simte Poetul ericit? N-ar trebui sa fiu deloc. De fapt, au trecut deja opt zile de când o caut, si înca n-am gasit-o (desi era sa mi-o iau de la niste tigani). Îmi caut Iubita. Poate ca Ea m-a uitat, poate c-ar fi timpul sa renunt, sa ma afund în interior, sa devin din nou Tristul Poet:


“Tristete Mare

Ultima picatura a curs în praful Lunii,
Stârnind o furtuna de particule în vidul avansat,
Ce nu reusesc sa miste linistea stelara.
Un asteroid imens ciocneste trupul meu
Provocând vibratii groase de roca si lava,
Gaurind un crater negru în plamânii mei.
Priveste linistea domnind,
Vezi lacrima cazând accelerat:
E ultima picatura, de data asta mi-am promis.
Închid ochii si te vad pe tine,
Îi deschid, si praful gros mi-i invadeaza.
Praful ridicat de lacrima mea,
De ultima mea lacrima.
Am plâns. Tot praful lunii e ud în urma ochilor mei.
Sunt trist,
Dar m-am obisnuit asa.
“Oamenii suporta orice”, îmi zic
Si merg mai departe, târâindu-mi picioarele
În noroiul selenar.”
de Giluc Sofroneciu.

Azi am treaba. Trebuie sa ma întâlnesc cu Cefaleu, ca sa punem la cale aparitia revistei cenaclului nostru. la “Ebulioscopie Lirica”, se pare ca nu mai e rost de stat, pentru ca acolo primeaza interesele unor oameni care ma scârbesc, atât ca artisti, cât si ca indivizi. Îmi pare rau ca m-am lasat angrenat în acel angrenaj, fara voia mea, un timp. La ultima întâlnire cu Molozeanu, am trântit nervos poeziile mele pe jos, si le-am calcat în picioare.

Cu Cefaleu am stabilit niste reguli, pentru revista noastra, “Oligarhie Prozodista”:

  • nu se publica decât autori cu o înalta si verificata probitate si tinuta morala. (Asta, ca sa evitam o noua rupere a revistei. Pentru început, persoane de încredere suntem doar eu si Cefaleu).
  • poeziile si prozele vor face parte cu adevarat din Cultura. Nu vom acepta rebuturile si mâzgalelile sfertodocte ale altora. etc.

    03.XII.1998

    “Nu poate exista stare fara materie, precum sufletul nu poate zbura în foc continuu la nesfârsit pe deasupra cazanului de pucioasa al mizeriei umane pacatoase fara a se prabusi în final” îmi spunea ieri Cefaleu. “Nu privesc lumea dintr-un turn de fildes, dar nu voi avea pace pâna ce nu voi reusi sa dobor acele tare ale sufletului oamenilor, care ne afecteaza atât de grav existenta” continua el, dând apoi pe gât ultima picatura de bere amestecata cu vodca. Pe masa, în fata noastra, zacea primul numar din “Oligarhie Prozodista”, în manuscris. Munca noastra asidua din ultimele doua zile a fost în sfârsit rasplatita. Acum, urmeaza doar sa mergem cu dosarul la minister, unde am o pila (un mare prieten al meu, poet suprimantist, pictor si compozitor, o mare personalitate neo-renascentista, cu vocatia unui Medici si cultura unui Sartre, un tip cu totul aparte în ziua de azi). Cefaleu ridica un moment capul de pe masa, privi cu ochii lui tulburi la mine si-l coborî la loc, urechea lui prabusindu-se cu un pocnet sec pe prima pagina, chiar deasupra unui poem “de deschidere”, ca sa zic asa, numit “Deschidere”, scris de el special pentru acest numar inaugural. E mai gazetarist Cefaleu, el poate scrie poeme pe caz concret, pentru o revista. Într-adevar, entuziasmul ma cuprinsese si pe mine, dar eu m-am stapânit. Nu se cade sa scriu doar pentru moment. Eternitatea este cea care într-adevar merita concentrarea eforturilor unui adevarat Scriitor si Poet. Eu, în schimb, am scris o noua lucrare lirica care trateaza tocmai acea imensa concentrare de sfortari, care are ca rezultat gheizerul poetic emulsând din mintea Poetului pe hartie. Este o poema vocalisto-consonatica:

    “Muzei

    Mormane mari, mormane mici
    Mormanuiesc lumina dulce,
    În camera cu becul stins si jaluzeaua trasa
    A josniciei ferecatei noastre inimi.
    Doresc, doresc
    Dulcea lumina sa vina-ntre pereti pe sus,
    Din marea gramada de duiosenie.
    Ma screm si ma strofoc degeaba
    Invocând lumina mare,
    Invocând muza pe care s-o ating usor cu laba.
    Ma chircesc de concentrare
    Si scriu cu înfrigurare,
    Sunt nervos si ofticat, fiindca muza nu apare.
    Pornesc din nou în jos, prin lumea-ntoarsa iar pe dos
    Si iar o frec si ma strofoc, dar Poezia nu ia foc.”
    de Giluc Sofroneciu

    Ei, nu ia... Asta-i o pacaleala. E pentru voi, cei care credeti ca nu ia poezia foc, dar ia priviti mai sus pe pagina: e o Poema! Oricum, trebuie distins între Poezie si Poem. De fapt, chiar pe tema asta am scris un eseu – tot în acest prim numar-manuscris, pe care nu-l mai redau, dar a carui concluzie este: “Poezia are deci ca scop o tangentialitate între abscons si obvios, este o scriere de scriere, în vreme ce Poema este o stare de spirit încastrata de simtuire.” Un alt fel de gen pe care l-am abordat în acest prim numar este cel al prozei scurte. Astfel, pe paginile 3-17, apare o lucrare a mea, “Odidina, o lacrima”. Îti încredintez, dragul meu Diariu, unele fragmente:

    “Biserica gotica abunda biosfera. Preotul, pasi cu îndrazneala, si rosti litanios:

    – Spune tot, limbuto!

    Femeia îsi tinu rasuflarea. Asistenta, nemiloasa, compusa din oameni fara culoare, o privea crunt. Un scâncet sari din gâtlejul ei, distrugând timpanele unor zidari care varuiau cupola. (De atunci se spune ca ei nu mai pot auzi glasuirea picturilor). [...]

    – Aaaaah! urla din suflet Odidina, din strafundul prapastiei. Lumea, sfâsiata în urma ei, imploda insidios.”

    ***

    Am primit în dimineata asta ultimul numar din “Ebulioscopie Lirica”, la care mai sunt înca abonat, din pacate. Am citit astfel un numar rebutabil, care ar fi fost mai bine daca nu ar fi aparut deloc. În lipsa autenticelor valori, ei publica autori îndoielnici, ca acest anume Ciceu Cucurezeanu, pretins poet realist-textualist. Iata, ca sa gusti si tu scârba ce m-a cuprins, Diariule, ce poezie au putut sa publice fostii nostri colegi.

    Iata din ce cloaca am scapat:


    “Greu la bideu...

    Erea odata o biata studenta
    Ce avea interdictie la ceaiul de menta.
    Dar durerea tacuta cuibarita-n foale
    Nu putea fi combatuta decât cu ceai de sunatoare.

    Dar erea sub mândria ei de studenta
    Sa renunte chiar asa la ceaiul de menta.
    Si astfel, într-o zi cu cerul de azur,
    Durerea coborî încet – scuzati – spre cur.

    Apasarea devine mereu tot mai mare,
    Dar ea se uita cu SCâRBa la ceaiul de sunatoare...
    Cana cu buline îi face din ochi complice
    Si frica-ncepe încet sa se ridice.

    Închide ochii si ia un gât din licoarea amara
    Iar efectele nu întârzie deloc sa apara.
    Dupa un sfert de ora ca o vesnicie,
    Apa din toaleta e din nou limpede si azurie...”

    Citesc si stau si ma întreb: unde este textualismul? S-ar putea ca eu, care sunt neo-Hegelian sa am anumite reticente fata de stil în sine, dar cel putin, realismul sa fie pregnant, sau cel putin original. E penibil... De aceea nu fac eu de obicei critica si nu prea citesc scrierile altora. Nu voi sa-mi spurc oarecum creierii.

    În alta ordine de idei, M-AM ÎNTÂLNIT AZI PE STRADA CU EA! O cheama Arancea. Arancea! Arancea! (Inima îmi bate sacadat ritmul Ei din acel moment). Am vorbit câteva minute, iar privirile nu ni s-au putut dezlipi o clipa.

    Am invitat-o la un spectacol, un spectacol al trupei de teatru-crin, un experiment în cerc restrâns, la care am avut onoarea sa fiu si eu invitat. Ea mi-a raspuns prin înclinarea mândrului sa cap, apoi a fugit speriata ca un strut, promitându-mi ca va veni. Iata de ce stau acum si îi scriu cu înfocare o noua poema Arancei:

    “Arancea, ca un tablou


    Deschis. Deschis. Acolo în colt, o pata de culoare rosie
    mimeaza vrând-nevrând privirea ta
    înfocata.
    Tabloul ma înghite în imensitatea lui alba,
    lasându-ma prizonier – naufragiat pe insula de acuarela.
    În marea agitata a pânzei, valurile lovesc ramele,
    iar zgomotul îsi sparge în capul meu ecoul.
    Arancea, Arancea...
    Miscarile aripii liliachiului
    ma lasa rece si vânat
    din nou în asteptarea petei rosii.”
    de Giluc Sofroneciu

    Zdrobit înfiorator de dorul ei, ma pregatesc pentru Experiment. Arancea a aparut îmbracata într-un costum rosu aprins, purtând în cap o esarfa galben-verde. Palaria îi ascunde ochii. Îi ofer o floare. Floarea pe care i-o ofer este simbolul arhetipal al tantrismului. O lalea neagra achizitionata destul de scump (pe vremea asta, ce vrei?) de la floraria “English & Dutch Florary”.

    Ajungem la casa unde se va desfasura Experimentul. Este locuinta Monei Eminette. Lumina e închisa. Ni se spune sa închidem ochii, pentru ca urmeaza sa urmam un drum, o cale nodala prin care, trecând de mai multe ori pe sub o poarta, sa ne lasam acolo impuritatile cu care am venit. O prind de mâna pe Arancea si parcurgem împreuna acest drum. Ea ma strânge emotionata. În sfârsit, intram în sufragerie, unde asteapta actorii Teatrului Crin – Pistilul, Gineceul si Staminele.

    Urmeaza sa vina si ceilalti invitati. Cefaleu e deja de-aici. Liniste. Se aprinde brusc lumina. Pentru câteva secunde, fetele ni se lumineaza speriate. Avem timp sa ne privim unii pe altii. Eu o vad numai pe Arancea. Lumina se stinge.

    Unul din actori s-a ridicat. E Pistilul. Executa un dans haotic, luminat de flacarile unei lumânari aduse din bucatarie. O muzica de palme se aude din grupul Staminelor. Ritmul devine tot mai alert, antrenându-ne si pe noi. Când Pistilul cazu fara suflare, Gineceul îi lua locul. Bataile se accelereaza. KATHARSIS! KATHARSIS! “Katharsis...” murmura Arancea de lânga mine...

    “Te iubesc!” îi strig.

    Ea cade pe spate, si priveste tavanul negru. Se aprinde lumina. O trag de mâna afara si fugim spre casa mea. Acolo, ne dezlantuim. Din pacate, cu aceasta cu aceasta ocazie, am sfâsiat oarecum chiuveta din baie. Dar, a meritat! Uite c-am ajuns la sfârsitul zilei, dragul meu Diariu, si iar voi scrie urmatorul hai-cu:


    “Balconul se clatina sub noi,
    Sub unduirile noastre onctuase,
    Ribozomii tai ma inunda,
    taindu-mi radacinile necrutator.”
    de Giluc Sofroneciu.

    10.XII.1998

    A nins... A nins azi, cu spume, pe Pamânt, iar iubirea mea cu Arancea continua neîncetat de peste o saptamâna. Am reusit s-o conving sa-si mute la mine trupul suav, sa o fac sa-mi stea prin preajma zi si noapte, în vreasc de Poema.

    Dar iubirea pe care o traiesc cu atâta înfrigurare nu trebuie sa ma împiedice sa scriu cu pasiune despre Cea care îmi e, în fond, destinata, caci aseara am aflat un lucru uimitor, si anume ca nu Arancea e aceea. Am aflat cu mare mâhnire lucrul asta, atunci când ea mi-a spus: “Giluce, eu nu îti sunt cea destinata...” Am plâns atunci, cutremurat si am strâns-o si mai tare în brate, iar în acea noapte am si scris o Poema:

    “Destine...destinatii...?

    Vestale si Druide... Iele si zâne rele,
    Foc, stânca si fluide cu care sa se spele
    iubirea fara sansa... Cea predestinata
    la esec lamentabil, la o soarta ingrata.
    Dar te iubesc iubito (cu i mic), si stiu ca fara tine
    nici rima nu mai curge cum curgea frecvent.
    Saraca viata are Poetul fara minte
    care-si ignora Destinul si iubeste ca un bou.
    Te voi iubi, iubito, si ma voi sparge-n scheme
    ca sa înfrâng amarul si crudul meu destin.”
    de Giluc Sofroneciu

    Am continuat deci s-o iubesc. Pe de alta parte, azi am avut o noua importanta întâlnire cu Cefaleu. În fata omniprezentului rom si la o halba de bere, am desfasurat un mic cenaclu în interiorul acelei cafenele unde ne întâlnim eu, Cefaleu, alti tineri scriitori si poeti, precum si fani si epigoni. Foarte tare m-a impresionat reactia...”

    Manuscrisul a ramas neterminat. Poetul nu a gasit de cuviinta sa-l mai continue, având si treaba la tara.